„Cine este «maghiar» în cultura română?” – a fost tema de la masa rotundă în limba română desfășurată sâmbătă după-amiază MCC Lounge, care i-a avut ca invitați pe Ciprian Mihali – filosof, conferențiar universitar (UBB), George Volceanov – traducător, profesor universitar (Sapientia EMTE). Amfitrion a fost Kósa András László – director al Institutului „Liszt” din București. A o discuție amicală, toți vorbitorii fiind adepți ai culturii colorate, diverse, ai diversității și colaborării.

George Volceanov este traducător din limbile engleză și maghiară. Este multipremiat în România pentru traduceri și colaborează cu cele mai prestigioase edituri. În anul 2022 a fost distins cu Ordinul de Merit în grad de cavaler al Republicii Ungare, „pentru promovarea și popularizarea literaturii maghiare în România, precum și pentru contribuția la formarea unei noi generații de traducători literari din limba maghiară în limba română”. Ciprian Mihali predă din 1992 filozofia contemporană la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj. După o teză de doctorat în cotutelă la Cluj şi Strasbourg, susţinută în 2020 şi consacrată hermeneuticii cotidianului, şi-a orientat cercetările către filozofia vieţii şi studiul puterii, dar şi spre teoriile spaţiului public şi spaţiului locuit, la confluenţa gândirii filozofice cu cea arhitecturală. Kósa András László este  sociolog, fost profesor la Universitățile din Budapesta și Pécs, director al Centrului Cultural Maghiar din București / Institutul Liszt. 

În deschidere, Kósa András László a propus o dezbatere care să se axeze în trei direcții, imaginea maghiarului în cultura română în trei perioade distincte, în care și imaginea maghiarului ar fi putut fi diferită, perioada din a doua jumătate a secolului al XIX-lea până la Primul Război Mondial, apoi perioada interbelică, și în fine perioada postbelică, dar propunerea a fost abandonată și discuția s-a purtat pe alte coordonate, poate mai incitante. George Volceanov a spus că inclusiv în mediile maghiare se spune că există cel puțin un domeniu în care cultura lor este privilegiată în România. Acesta este domeniul teatrului, unde se traduce mult și se joacă dramaturgie maghiară mult. Volceanov crede că are un destin orânduit: a copilărit în București într-un colt unde strada Sándor Petőfi se vărsa în strada Ady Endre. Ca spirit tutelar în prima tinerețe l-a avut pe Tudor Arghezi, care avea mama provenită din mediul secuiesc. Apoi, pentru intrarea în Uniunea Scriitorilor din România, s-a bucurat de recomandările lui Paul Drumaru, de origine evreiesc-maghiară, scriitor de expresie bilingvă, română și maghiară, și a lui Ion Acsan care i-a povestit că are un bunic maghiar venit în anii 20 în București.

A fost rândul lui Ciprian Mihali să se laude cu proximități similare: „Sunt din Baia Mare și în fiecare moment al vieții mele am fost în apropierea maghiarilor. Am făcut armata la Miercurea-Ciuc, am locuit cu prietenul Horvath Istvan trei ani în aceeași cameră, prietenii mei maghiari sunt în sală acum cu mine. Împreună cu Marius Tabacu și cu Horvath Istvan am dezamorsat în anii ’90 conflictul etnic care mocnea în mediile studențești. Împreună cu prietenii mei am făcut la Cluj revista și editura Ideea care a fost, de fapt, franciză ale revistei de artă budapestane Balkon. Ungurește știu să spun doar „Nem beszélek magyarul”, dar o spun perfect, încât la vamă am fost întrebat cum nu știu maghiară când o vorbesc atât de bine. 25 de ani am lucrat pentru reprezentarea noastră comună în străinătate. Am promovat prin traduceri figuri de prim-plan, cum este cea a lui Vajda Mihály, fenomenolog de primă mână, sau pe a lui Gáspár Miklós Tamás filozof libertarian și marxist. Trebuie să mărturisesc ceva: spațiul românesc a fost opac la filozofia maghiară mult timp. Pe mine mă preocupă spațiul estic, cum putem să-i întregim peisajul. Nu pot uita în acest efort comun de structurare și limpezire rolul pe care l-a avut Fundația pentru o Societate Deschisă (Open Society Institute în engleză)”. Iar  George Volceanov în contextul extinderii discuției pe un plan mai larg a amintit declarațiile recente ale lui Péter Szijjártó, ministrul de externe maghiar, care crede că relațiile Ungariei cu România sunt mai bune ca niciodată, din moment ce în probleme internaționale, ele au aceleași puncta de vedere și se susțin. Apoi a revenit la detaliile colorate și fluide din cultura comună și a amintit-o pe mama scriitorului Petru Dumitriu, născută Theresa von Debretzy, care descindea dintr-o familie scăpătată din mica nobilime maghiară din Secuime, de la Sfântu Gheorghe și care a fost sursa de inspirație pentru proza „Salata”, care mai apoi l-a inspirat pe Lucian Pintilie pentru pelicula ”O vară de neuitat” în care rolul mamei a fost interpretat de actrița britanică Kristin Scott Thomas.

Apoi a mai pomenit de prozatorul Mihai Antonescu și de personajul său de vârstă mijlocie o focoasă doamnă maghiară, ca să zâmbească subțire pe seama stereotipului cultural al ardenței frumoaselor unguroaice. S-a pomenit TIFF cu a sa Zi maghiară și în care se prezintă mai multe filme ca la Gala Filmului Maghiar de la Budapesta, dar și Uniunea Scriitorilor care acordă în fiecare an un premiu pentru debut în limba maghiară și un mare premiu pentru întreaga activitate. În privința scriitorilor bilingvi au fost amintiți Mihók Tamás și Peter Demeny (despre care Volceanov crede că este mai bun când scrie în limba română), dar și clujeanca Hanna Bota, de origine maghiară, care a ales definitiv se pare limba română. A urmat intervenția lui Ciprian Mihali care spune că la UBB lucrurile stau bine, sau la fel de bine sau mai puțin bine la ambele linii de studii. Totuși, el a adăugat „Expresiile de comunicare sunt mai strânse în domeniul artistic”, dar nu trebuie să ne prefacem că nu există patimi identitare, izolare. A adăugat că trebuie create și fructificate ocazii și pretexte de comunicare, că discursul eroic, sacrificial, naționalist trebuie amendat cu umor, și că preocuparea pentru crearea de punți reale la toate nivelele educaționale trebuie să nu înceteze.

Kósa András László a preluat ideea și a făcut o propunere concretă, pornind de la butada lui Horvath Andor „Cum am devenit român”, invitații să facă o listă de 10 cărți care să ne facă maghiari. Din păcate, provocarea își așteaptă răspunsul într-o întâlnire viitoare. Directorul Institutului Liszt care vorbește foarte bine româna și se mișcă ca peștele în apă în spațiul cultural românesc a observat, de exemplu, niște linii de raportare fine, în Ardeal există un firesc al relațiilor, în care se acceptă că există și asperități, dar primează bunăvoința și politețea de ambele părți cu toate că se văd și reținerile, în timp ce în celelalte provincii istorice, ungurul e străinul, occidentalul, și e primit cu admirație, dar și mai distant. Acolo ungurul e „celălalt”. Kósa András László surâde când povestește „În fiecare an la 1 Decembrie, cred că românii aleg să petreacă de ziua națională la Budapesta”, iar explicația ar fi ocazia care se creează prin minivacanța tradițională și magia târgurilor de Crăciun. Volceanov e ferm convins că „Practica socială ne unește, chiar dacă instituțiile ne mai despart. Putem face mereu exerciții de a nu fi răi și încrâncenați”. Ciprian Mihali spune că totuși efortul mai consistent al instituțiilor ar fi binevenit: „Cursuri de maghiară se pot face doar la București, la Institutul Lizst, în Ardeal nicăieri”.

Din public a venit întrebarea legată  de cultura populară, de stereotipurile identitare, de promovarea imaginii ungurului nțtionalist în umorul lui Ionuț Rusu sau al Ungurului Bulan, personaje din online. Iar Ciprian Mihali a completat că, într-adevăr „aceleași poante slabe, promovează stereotipuri păguboase” că există un parcurs de la rigid, la bățos, la conflictual, care există riscul de a fi parcurs ușor, iar profesorul Adrian Papahagi, prezent în sală a subliniat fără iluzii: „Culturile rămân ghetoizate și în universitate”, iar despre întâlniri firești și influențe reciproce a punctat cu un fragment dintr-o traducere de secol XIX dintr-un text biblic „Lăudați pe Domnul toate nemzeturile”.

Discuția încheiată la TIFF Lounge în zâmbete afabile rămâne deschisă.